Needful things – Stephen King

Vreau mai intai sa spun ca orice recenzie pe care am citit-o la cartea asta e un camp minat pentru aia care n-au citit-o, si vor s-o faca.  O sa incerc eu sa am grija la asta, da nu promit nimic. Pentru ca sunt foarte multe personaje, foarte multe subploturi sa spui ceva despre ea fara sa le mentionezi in trecere si pe astea e acelasi lucru cu a nu spune nimic, sau cu a spune ca oceanul e ud si in padure sunt copaci.

Acestea fiind zise, am terminat-o de citit acum 10 minute. Nu-mi pare rau ca am citit-o, dar 22 de ore de lectura, in total, ieri si azi, din care jumatate sunt folosite pentru a ne prezenta personajele (notite mai jos) si din jumatatea care ramane mai mult de un sfert e pentru cacatul care incepe sa escaladeze… prea mult pentru o carte care imi face pielea de gaina abia pe ultima suta de metri.

Deci avem asa: anul 1991, una bucata orasel din Maine, numit Castle Rock si un individ foarte de treaba, Leland Gaunt, care deschide un magazin numit Needful Things. In magazinul asta orice client gaseste ceva de care are nevoie, aparent foarte ieftin. Si nu e vorba de masini sau case, ci de prostioare ca o coada de vulpe, sau o vaza, sau un cartonas cu jucatori de baseball.

Because in America, you could have anything you wanted, just as long as you could pay for it. If you couldn’t pay, or refused to pay, you would remain needful forever.

Leland Gaunt

Brian Rusk – 12 ani; primul client al magazinului
Hugh Priest – betivul satulu
Alan Pangborne – seriful
Polly Chalmers – are artrita si un magazin unde face haine
Norris Ridgewick – ajutor de serif
John LaPointe – politist; el si Sally Ratcliffe au fost impreuna inainte de evenimentele din carte
Nettie Cobb – lumea spune despre ea ca e nebuna; descrisa ca un soricel speriat; lucreaza pt. Polly
Rosalie Drake – prietena cu Nettie, lucreaza tot pt. Polly
Cora Rusk – mama lui Brian; obeza
Myra Evans – prietena mamei lui Brian
Henry Beaufort are un bar numit The Mellow Tiger
Danford „Buster” Keeton – seful consiliului orasului
Rev. William Rose – pastor baptist
Father Brigham – preot catolic
Wilma Jerzyck – vecina cu Nettie; temperament de taur
Nan Roberts – baptista; are un restaurant
Sally Ratcliffle – le preda copiilor cu probleme de vorbire; logodita cu Lester
Lester Pratt – profesor de educatie fizica
Eddie Warburton – omul de serviciu
Ricky Bissonette – mecanic
Everett Frankel – irlandez; asistentul doctorului local
Frank Jewett – directorul scolii
George T. Nelson – prieten cu directorul
Sonny Jackett – mecanic

Pentru ca ii place sa-si lege cartile una de alta:

Not all the things which happen in small towns are known to the residents, no matter how sharp their ears are or how energetically their tongues wag. In Castle Rock they knew about Frank Dodd, the cop who went crazy and killed the women back in Sheriff Bannerman’s day, and they knew about Cujo, the Saint Bernard who had gone rabid out on Town Road #3, and they knew that the lakeside home of Thad Beaumont, novelist and local Famous Person, had burned to the ground during the summer of 1989, but they did not know the circumstances of that burning, or that Beaumont had been haunted by a man who was really not a man at all, but a creature for which there may be no name.

In afara de asta ii mai mentioneaza si pe Gordon LaChance, Ewie Chalmers, inchisoarea Shawshank si probabil si alti oameni si alte locuri pe care eu le-am trecut cu vederea.

Lucrurile de care avem nevoie nu sunt intotdeauna intelese de cei din jur

fourteen years ago, that it had been the last straw, the one which finally drove her over the edge. He had broken many of her bones during their years together, and she had let him live. Finally he had broken something she really needed, and she had taken his life.

Pus in perspectiva, citatul asta e foarte ironic:

Which just went to show how flaky he was getting around the edges, because when he had shaken Gaunt’s hand, he’d felt a wave of revulsion so sudden and deep it had been like a muscle spasm. For that one moment he had been convinced that he had found his Chief Persecutor. He would have to watch that sort of thing; there was no sense going overboard.

Mentioneaza the Plains of Leng si pe Yog-Sothoth, ceea ce m-a facut foarte fericita, si, in paranteza fie spus, cred ca inseamna ceva mai mult decat a lasat sa se inteleaga.

Yog-Sothoth rules, he thought randomly, and then shivered. He didn’t know who the fuck Yog-Sothoth was, probably some Rastafarian reggae singer with ninety pounds of dreadlocks growing out of his dirty scalp, but Ace still didn’t like the sound that name made in his head. Thinking about that name in this place seemed like a bad idea. It seemed like a dangerous idea.

Finalul? Ce final? Ah, da. Daca era vorba despre alt autor, as fi spus ca nu conteaza finalul, ca asta e mai mult o carte filosofica despre cum lucrurile de care credem ca avem nevoie ajung sa ne posede, orice om are o latura rea, pe care frica o exacerbeaza si totul e doar o iluzie. Da nu e, asa ca o sa spun ca King + foreshadowing = win, deci nu vine de nicaieri, nu e surprinzator, chiar daca ii lipseste ceva care sa il faca satisfacator.

Am vazut si filmul. Nu are nici o legatura cu cartea. Poate vag. In nici un caz nu se poate spune „am vazut filmul, nu mai trebuie sa citesc cartea”.  Sunt schimbate atatea lucruri si detalii semnificative ca nu inteleg ce rost mai are.

Paunescu, biet nemuritor…

Adrian Păunescu 20 July 1943 – 5 November 2010

Numai viteza ma mai tine viu
Si sclav maret acelorasi proportii,
Sa ma opresc, n-am dreptul nici sa stiu
Ca sunt alergator la zidul mortii.

N-am timp la zidul mortii sa m-asez,
Si combustibil am, de nicaierea,
Probabil unii cred ca si trisez,
Daca, de-o viata, îmi refuz caderea.

N-am mai dormit de când eram copil,
Cu-aceste roti, cu-aceasta ca sunt una,
Iar daca as încetini, umil,
M-as prabusi din zid, pe totdeauna.

Distantele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele si ramase,
Pe zidul lentei morti, de-atâta drum,
Vehiculul mi s-a urcat în oase.

A ma mai crede liber nu încerc,
În toata cursa asta nebuneasca,
Fiintei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis sa se opreasca.

Si, vai, în toata tragica belea,
Cobor si urc mereu aceeasi panta
Si nemurirea e o boala grea,
Un fel de plictiseala aroganta.

Destui îsi pot închipui ca eu
Ador aceasta-ntrecere vulgara,
Ca-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul mortii unui circ la tara.

Dar eu alerg, ca sa nu mor, cumva,
Si înteleg cu vrere vinovata
Ca nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul mortii, niciodata.

Nu pot trai, precum nu pot muri,
Nu ma opresc, precum m-alunga sortii,
Nu pierd nimic si nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul mortii.

Citeste o carte!

Nu ma mira nici ca  Cheloo vorbeste despre carti, nici ca n-o face mai des, si nici ca atunci cand o face e trecut cu vederea. Chiar daca nu mi-ar place Parazitii, l-as aprecia foarte mult numai pe lucrul asta; n-am mai auzit pe nici un „artist” roman vorbind despre istorie, despre cum televizorul distruge minti si cartile ne dezvolta imaginatia, creativitatea…

In afara de el cine sa vorbeasca despre lucruri din astea? Cine? Inna? Connect-r? Antonia?* hahaaha

Mesaj clar, scurt si la obiect:

4:13 …nu cred atat de mult in latinitatea poporului roman. Pustii ar trebui sa studieze mai mult istoria alternativa, nu ce-au invatat in scoala. Cred ca, daca tot au internetul la dispozitie, internetul-aceasta arma care a distrus zeci de industrii, ar trebui sa-l foloseasca sa se cultive.

…Reintoarcerea la istorie poate sa ridice cumva sentimentul national. Nu suntem o natie de javre, suntem doar o natie slaba pentru ca ne complacem in situatia in care suntem.

…Copii, lasati internetul, lasati scrisul la tastatura, puneti mana, mai scrieti, luati cartea, ca nu e o rusine sa citesti, pentru ca cartile dezvolta imaginatia asa cum televizorul nu poate s-o faca. Daca citesti un rand si inchizi ochii, iti poti imagina. Televizorul iti da direct ce ai de vazut.

Eu m-as bucura daca s-ar implica in politica, da n-ar fi sustinut de aceiasi cretini care l-au votat mai intai pe Basescu si acum spera ca salvarea sa vina de la Ponta. Din pacate.

*nu intru in alde Liiceanu, Dinescu, CTP etc., etc. din motive evidente.

Scuze de Bucowski

aud iar

de cineva care

o sa se aseze la casa lui si

o sa munceasca,

o sa picteze sau o scrie sau o sa ceva,

da’ asta imediat ce

o sa-si instaleze un bec mai smecher

sau dupa ce o sa se mute intr-un oras

nou,

sau dupa ce o sa se intoarca dintr-o excursie pe care

o planifica,

sau dupa ce…

e simplu: nu vrea s-o faca

sau nu poate s-o faca,

altfel nu i-ar da pace

senzatia aia de neimplinire

pe care n-ar fi in stare s-o ignore

si „dupa ce”

s-ar transforma rapid in

„acum”.

Traducere de: mine

probabil poza ta din rama ti-ar sopti „Stii, nu esti ce-mi doream sa fii”

Vive la France! Le petit prince

De ziua Frantei, cadou pentru cineva la care tin foarte mult.

Micul print al lui Exupery se numara printre cartile pe care le-am recitit, si le voi reciti de-a lungul vietii, pentru ca se transforma o data cu mine, chiar daca textul ramane acelasi.

Nu mi-a placut atunci cand, copil fiind, mi-o citea bunica. I-am inteles frumusetea abia dupa ce am crescut si am citit-o singura.

„E o carte despre singuratate si prietenie. Oamenii care nu inteleg singuratatea, nu inteleg cartea asta, nu le place.” As mai adauga ca este si despre copilarie, bucurie, gingasie, si o sumedenie de alte lucruri frumoase.

Cu mai multi ani in urma, cand ma plimbam prin anticariate, printre carti vechi, am gasit Micul Print, cu o dedicatie foarte frumoasa de la un tata pentru fiul sau. Asa ca am cumparat-o, desi o mai aveam.

Fiului meu, Cu dragoste. Aceasta, Alexandru, e o carte despre sensibilitate si frumos, o carte despre gingasie. Aceste lucruri sunt peste tot in jurul nostru, dar multi oameni nu le observa. Si ei pot cunoaste cel mult sadisfactia, nu si fericirea, linistea… Alexandru, bine ai venit in lumea viselor, Te saruta, Tata

„E lucru trist sa uiti un prieten. Nu oricine a avut un prieten.”

Odd Thomas – Dean Koontz

Odd Thomas e bucatar intr-un fast food, traieste in Pico Mundo si vede spirite. Are o iubita pe care o iubeste numita Stormy si o gramada de prieteni excentrici.

Nu imi place Odd, nu imi place Stormy si am terminat cu personajele principale. Nu imi place nici unul din excentricii de carton pe care-i numeste prieteni.

Imi place ideea de loser care vede fantome intr-un orasel mic in care urmeaza sa se produca un dezastru de proportii inimaginabile.

E la persoana I si parca citeam un foarte lung articol de-al lui Otrava. Acuma, sa nu se bucure Otrava ca-i spun aici indirect sa inceapa sa scrie romane. Nu. No way. Asta pentru ca, Koontz presara la liber criminali in serie, pedofili si satanisti care fac siropeala suportabila. Dar ar fi putut taia lejer o treime din text

Elvis is the door that she closes in the face of romance. The architecture of his life is her mountain retreat, her high redoubt, her nunnery.

Am vazut filmul inainte sa citesc cartea, ceea ce a fost si bine si rau. Au taiat partile cele mai urate ca sa poata fi privit de toata lumea, ceea ce e pacat, l-ar fi facut mai interesant.

Fahrenheit 451 – continuare

recenziile de 1 si 2 stele de pe Amazon

m-au facut sa rad, le-am gasit ironice. Majoritatea incep cu „a trebuit sa citesc cartea asta pentru scoala…” si continua cu „nu inteleg ce se petrece/e prea complicat pentru mine/are prea multe cuvinte”. Ce nu inteleg eu e de ce copiii trebuie sa citeasca carti clar peste capaciteatea lor intelectuala.

„Dinosaurs filled my life”

Fahrenheit 451 – Ray Bradbury

Asta e o carte pe care ar trebui sa o citeasca toata lumea cel putin o data. Macar prima jumatate, in care vedem societatea si oamenii fara literatura, cu Shakespeare interzis in teatre si intelectualii inchisi sau omorati.

E vorba despre o societate care se autocenzureaza. Nu guvernele pazesc ignoranta, ci masele.

Guy Montag e un pompier a carui slujba e sa arda case, oameni si carti, acolo unde acestea din urma sunt descoperite. O serie de evenimente il fac sa realizeze ca traieste intr-o lume in care oamenii au ajuns asemenea masinilor fara suflet, nici morti, nici vii.

Razboiul e pe cale sa inceapa, in timp ce oamenii stau lipiti de televizoare, uitand ceea ce vad la cinci minute dupa; prefera sa invete sa citeasca pe buze decat sa isi scoata castile din urechi, violentele fara sens ating cote maxime si tentativele de sinucidere la fel.

Cartile se contrazic una pe alta. Cum mai stii ce e bine si ce e rau daca citesti adunatura asta de idei care se bat cap in cap, puse pe hartie de oamenii astia care se cearta unii cu altii? De ce sa iti pui intrebari si sa vrei sa cunosti lucruri care nu te lasa sa dormi noaptea, care te chinuie sau care te fac sa plangi? Mai bine te uiti la un reality-show, mai bine uiti tot, si lucrurile rele si pe cele bune, mai bine taci si razi fara sa stii de ce.

Decat sa incerci sa iesi din mediocritate, mai bine te asiguri ca nu iese nimeni. Mai bine uiti cu totul ca o stare ca asta exista:

Each man the image of every other; then all are happy, for there are no mountains to make them cower, to judge themselves against.

custodians of our peace of mind, the focus of our understandable and rightful dread of being inferior;

Montag descopera intr-o seara ca nu isi mai aminteste unde a cunoscut-o pe sotia sa. O intreaba si i se raspunde cu o expresie mirata: „Dar de ce conteaza?”

And he remembered thinking then that if she died, he was certain he wouldn’t cry. For it would be the dying of an unknown, a street face, a newspaper image, and it was suddenly so very wrong that he had begun to cry, not at death but at the thought of not crying at death, a silly empty man near a silly empty woman, while the hungry snake made her still more empty.

Poti sa te simti foarte inteligent si daca te umpli de lucruri neesentiale, fara forma si fond, crampeie de cunostinte fast food, pe care le inghiti pe nemestecate, numai ca sa pari mai destept decat esti

whose sole knowledge, as I say, of Hamlet was a one-page digest in a book that claimed: ‘now at least you can read all the classics; keep up with your neighbours.’ Do you see? Out of the nursery into the college and back to the nursery; there’s your intellectual pattern for the past five centuries or more.

Peace, Montag. Give the people contests they win by remembering the words to more popular songs or the names of state capitals or how much corn Iowa grew last year. Cram them full of non-combustible data, chock them so damned full of ‘facts’ they feel stuffed, but absolutely ‘brilliant’ with information. Then they’ll feel they’re thinking, they’ll get a sense of motion without moving. And they’ll be happy, because facts of that sort don’t change. Don’t give them any slippery stuff like philosophy or sociology to tie things up with. That way lies melancholy. Any man who can take a TV wall apart and put it back together again, and most men can nowadays, is happier than any man who tries to slide-rule, measure, and equate the universe, which just won’t be measured or equated without making man feel bestial and lonely.

E mai mult o insiruire de idei, decat o carte in sensul clasic, cu inceput, incheiere si final. Incearca sa ii dea toate astea, dar povestea in sine e subreda. O citesti si nu te poti identifica cu nici un personaj; nu te intrebi ce o sa se intample cu Montag, sau cu lumea in care traieste.

Dar ce face cartea asta sa fie atat de apreciata e ca o citesti si identifici lumea lui Montag cu lumea in care traiesti tu: oameni goi pe dinauntru, lipiti de sursele de distractie, in care isi gasesc ecou ideile altora, corectitudinea politica care impiedica oamenilor sa spuna lucrurilor pe nume, sa ia atitudine la anumite lucruri, si asa mai departe.

Ratacirile fetei nesabuite de Mario Vargas Llosa

Pe mine m-a facut sa fiu trista, sau a metamorfozat o tristete care deja exista in la tristesse, innorata si atotcuprinzatoare ca un giulgiu.

E un roman de dragoste, scrie pe coperta a patra. Daca dragostea e urata, e chinuitoare, e o tortura care dureaza 40 de ani, atunci da, putem spune ca e un roman de dragoste.

E povestea obsesiei lui Roberto pentru Lily (hai sa ii spunem asa, desi nu asta este numele ei adevarat). Se indragosteste de ea undeva la granita dintre copilarie si varsta adolescentei, intr-un oras din Peru. Ea il refuza, dispare, numai pentru ca Destinul sa ii faca sa se intalneasca, iar si iar, in Paris, in Londra, in Tokyo.

Ea cauta fericirea pe care o echivaleaza cu situatia materiala trecand prin paturile barbatilor bogati si puternici, oferindu-i firmituri, cautandu-l ca pe un port sigur cand ajunge in pragul nebuniei. Pentru el, orice moment petrecut cu ea e o clipa de extaz.

Sunt doi oameni complet opusi, care viseaza la lucruri imposibile crezand ca le-ar aduce fericirea, numai ca sa fie dezamagiti cand le obtin. El e multumit sa se balaceasca in mediocritate si anonimat in timp ce ea incearca sa scape si de una si de alta.

Nu spun ca el e mediocru, un barbat mediocru n-ar putea iubi in felul asta, total si intens, dar dragostea lui m-a nelinistit si m-a tulburat. De asta cred ca intre cei doi, ea este cea care l-a asezat pe un piedestal, privindu-l cu o aura de sfant, in timp ce el o iubea fara a vea o imagine idealizata a ei, fiind gata sa ii ierte orice, fie insulta, fie crima.

Sunt egoisti. Cu toata dragostea pe care o au unul pentru altul, sunt complet egoisti cand vine vorba de ei insisi.

Cat despre deznodamant, imi dau seama ca nu se putea altfel. Sau se putea, dar asta e singurul final fericit pe care il puteau avea cei doi. Si totusi, il gasesc urat.

Nu stiu ce o sa pot citi dupa cartea asta.  Cred ca trebuie sa imi ofer o pauza de lectura pentru ca impresia lasata de ea sa se dilueze…

Editare (dupa doua zile). spoilere

M-am tot gandit zilele astea la destinele celor doi si mi-am dat seama ca Ricardo este cel favorizat de soarta; daca vietile lor ar fi comparate, fara povestea asta de dragoste, atunci Lily ar fi eroina de roman; el nu ar fi ajuns nici macar un personaj secundar.

Asa, insa, putem spune despre ca si-a implinit visul din copilarie, a trait la Paris, a facut o meserie pe care o iubea, si intr-un final a primit confirmarea faptului ca femeia pe care a iubit-o l-a iubit inapoi. Mai mult, s-a intors la el si n-o sa-l paraseasca nici o data: s-o planga si o sa ii tina urna pe noptiera de langa pat.

Boala ei a fost finalul lui fericit. Daca ar fi murit in liniste, de batranete, casatorita cu un barbat bogat asa cum ii era obiceiul, nu l-ar fi cautat, nu s-ar fi regasit, si el ar fi murit singur, iubind-o in continuare, fara sa stie pe unde ii putrezesc oasele, sperand pana in ultima clipa ca o va regasi.

In privinta literaturii

Dupa cum stiti Llosa a fost pana ieri in Romania.

„… ask themselves why all regimes determined to control the behavior of citizens from cradle to grave fear it so much they establish systems of censorship to repress it and keep so wary an eye on independent writers. They do this because they know the risk of allowing the imagination to wander free in books, know how seditious fictions become when the reader compares the freedom that makes them possible and is exercised in them with the obscurantism and fear lying in wait in the real world. Whether they want it or not, know it or not, when they invent stories the writers of tales propagate dissatisfaction, demonstrating that the world is badly made and the life of fantasy richer than the life of our daily routine. This fact, if it takes root in their sensibility and consciousness, makes citizens more difficult to manipulate, less willing to accept the lies of the interrogators and jailers who would like to make them believe that behind bars they lead more secure and better lives.”

„Good literature erects bridges between different peoples, and by having us enjoy, suffer, or feel surprise, unites us beneath the languages, beliefs, habits, customs, and prejudices that separate us. When the great white whale buries Captain Ahab in the sea, the hearts of readers take fright in exactly the same way in Tokyo, Lima, or Timbuctu. When Emma Bovary swallows arsenic, Anna Karenina throws herself in front of the train, and Julien Sorel climbs to the scaffold, and when, in “El sur,” the urban doctor Juan Dahlmann walks out of that tavern on the pampa to face a thug’s knife, or we realize that all the residents of Comala, Pedro Páramo’s village, are dead, the shudder is the same in the reader who worships Buddha, Confucius, Christ, Allah, or is an agnostic, wears a jacket and tie, a jalaba, a kimono, or bombachas. Literature creates a fraternity within human diversity and eclipses the frontiers erected among men and women by ignorance, ideologies, religions, languages, and stupidity.”

Llosa a tinut ieri o conferinta impreuna cu Liiceanu, in care a vorbit despre literatura, despre oamenii care citesc traind cate o viata pentru fiecare carte, despre cum literatura a avut rol in eliminarea discriminarii, rasismului, egalitate, eliminarea si aparitia sistemelor dictatoriale. A vorbit despre cum aparitia limbajului scris si a povestilor inregistrate astfel a avut rol in coborarea omului din copac.

Citatele de mai sus sunt luate din discursul sau pentru Nobel, pe care l-a primit in 2010, in care vorbeste foarte frumos despre placerea lecturii.