Needful things – Stephen King

Vreau mai intai sa spun ca orice recenzie pe care am citit-o la cartea asta e un camp minat pentru aia care n-au citit-o, si vor s-o faca.  O sa incerc eu sa am grija la asta, da nu promit nimic. Pentru ca sunt foarte multe personaje, foarte multe subploturi sa spui ceva despre ea fara sa le mentionezi in trecere si pe astea e acelasi lucru cu a nu spune nimic, sau cu a spune ca oceanul e ud si in padure sunt copaci.

Acestea fiind zise, am terminat-o de citit acum 10 minute. Nu-mi pare rau ca am citit-o, dar 22 de ore de lectura, in total, ieri si azi, din care jumatate sunt folosite pentru a ne prezenta personajele (notite mai jos) si din jumatatea care ramane mai mult de un sfert e pentru cacatul care incepe sa escaladeze… prea mult pentru o carte care imi face pielea de gaina abia pe ultima suta de metri.

Deci avem asa: anul 1991, una bucata orasel din Maine, numit Castle Rock si un individ foarte de treaba, Leland Gaunt, care deschide un magazin numit Needful Things. In magazinul asta orice client gaseste ceva de care are nevoie, aparent foarte ieftin. Si nu e vorba de masini sau case, ci de prostioare ca o coada de vulpe, sau o vaza, sau un cartonas cu jucatori de baseball.

Because in America, you could have anything you wanted, just as long as you could pay for it. If you couldn’t pay, or refused to pay, you would remain needful forever.

Leland Gaunt

Brian Rusk – 12 ani; primul client al magazinului
Hugh Priest – betivul satulu
Alan Pangborne – seriful
Polly Chalmers – are artrita si un magazin unde face haine
Norris Ridgewick – ajutor de serif
John LaPointe – politist; el si Sally Ratcliffe au fost impreuna inainte de evenimentele din carte
Nettie Cobb – lumea spune despre ea ca e nebuna; descrisa ca un soricel speriat; lucreaza pt. Polly
Rosalie Drake – prietena cu Nettie, lucreaza tot pt. Polly
Cora Rusk – mama lui Brian; obeza
Myra Evans – prietena mamei lui Brian
Henry Beaufort are un bar numit The Mellow Tiger
Danford „Buster” Keeton – seful consiliului orasului
Rev. William Rose – pastor baptist
Father Brigham – preot catolic
Wilma Jerzyck – vecina cu Nettie; temperament de taur
Nan Roberts – baptista; are un restaurant
Sally Ratcliffle – le preda copiilor cu probleme de vorbire; logodita cu Lester
Lester Pratt – profesor de educatie fizica
Eddie Warburton – omul de serviciu
Ricky Bissonette – mecanic
Everett Frankel – irlandez; asistentul doctorului local
Frank Jewett – directorul scolii
George T. Nelson – prieten cu directorul
Sonny Jackett – mecanic

Pentru ca ii place sa-si lege cartile una de alta:

Not all the things which happen in small towns are known to the residents, no matter how sharp their ears are or how energetically their tongues wag. In Castle Rock they knew about Frank Dodd, the cop who went crazy and killed the women back in Sheriff Bannerman’s day, and they knew about Cujo, the Saint Bernard who had gone rabid out on Town Road #3, and they knew that the lakeside home of Thad Beaumont, novelist and local Famous Person, had burned to the ground during the summer of 1989, but they did not know the circumstances of that burning, or that Beaumont had been haunted by a man who was really not a man at all, but a creature for which there may be no name.

In afara de asta ii mai mentioneaza si pe Gordon LaChance, Ewie Chalmers, inchisoarea Shawshank si probabil si alti oameni si alte locuri pe care eu le-am trecut cu vederea.

Lucrurile de care avem nevoie nu sunt intotdeauna intelese de cei din jur

fourteen years ago, that it had been the last straw, the one which finally drove her over the edge. He had broken many of her bones during their years together, and she had let him live. Finally he had broken something she really needed, and she had taken his life.

Pus in perspectiva, citatul asta e foarte ironic:

Which just went to show how flaky he was getting around the edges, because when he had shaken Gaunt’s hand, he’d felt a wave of revulsion so sudden and deep it had been like a muscle spasm. For that one moment he had been convinced that he had found his Chief Persecutor. He would have to watch that sort of thing; there was no sense going overboard.

Mentioneaza the Plains of Leng si pe Yog-Sothoth, ceea ce m-a facut foarte fericita, si, in paranteza fie spus, cred ca inseamna ceva mai mult decat a lasat sa se inteleaga.

Yog-Sothoth rules, he thought randomly, and then shivered. He didn’t know who the fuck Yog-Sothoth was, probably some Rastafarian reggae singer with ninety pounds of dreadlocks growing out of his dirty scalp, but Ace still didn’t like the sound that name made in his head. Thinking about that name in this place seemed like a bad idea. It seemed like a dangerous idea.

Finalul? Ce final? Ah, da. Daca era vorba despre alt autor, as fi spus ca nu conteaza finalul, ca asta e mai mult o carte filosofica despre cum lucrurile de care credem ca avem nevoie ajung sa ne posede, orice om are o latura rea, pe care frica o exacerbeaza si totul e doar o iluzie. Da nu e, asa ca o sa spun ca King + foreshadowing = win, deci nu vine de nicaieri, nu e surprinzator, chiar daca ii lipseste ceva care sa il faca satisfacator.

Am vazut si filmul. Nu are nici o legatura cu cartea. Poate vag. In nici un caz nu se poate spune „am vazut filmul, nu mai trebuie sa citesc cartea”.  Sunt schimbate atatea lucruri si detalii semnificative ca nu inteleg ce rost mai are.

The orphanage: why not to watch + spoilers

Dupa ce am auzit numai de bine despre filmul asta (+ca mi-a placut Labirintul lui Pan al lui Guillermo del Torro care a fost ceva gen consultant aici) l-am vizionat si mi-a parut rau.

Problema e ca jocul actorilor e foarte bun, la fel si modul in care e filmat. Sfarsitul vine ca un soc ceea ce distrage de la stupizenie.

E povestea unei femei numita Laura care se muta impreuna cu sotul si copilul intr-o veche casa unde a crescut. Casa era orfelinat, acum e parasita si vrea s-o renoveze si s-o faca loc de ingrijire pentru copii cu nevoi speciale. Dar fiul ei dispare si ea e convinsa ca fantomele il tin ascuns undeva. Fantomele. Timp de noua luni. Posibil il hranesc cu ectoplasma. La final aflam ca baiatul a murit din ziua 2 si fantomele erau halucinatii. Ceva in legatura cu modul in care raspunde mintea umana la traume.

Problemele pe care le am cu toata chestia de mai sus sunt multe: 1. daca nu se grabea sa creada in fantome s-ar fi gandit ca zgomotele pe care le aude sunt facute de fi-su si nu de spirite care umbla sub casa. Deci il gasea din ziua 2, deci. Si nu mai aveam film. 2. Benedicta. Care practic nu are alt rol decat sa fondeze unele supozitii ale Laurei. Tot ce stim despre ea sunt supozitiile Laurei. 3. Laura crede ca vede fantome, ca fantome i-au rapit fiul si-l tin undeva si incepe sa spuna asta in stanga si-n dreapta. 4. Mediumul ofera informatii pertinente. Fiul ei de 5 ani care pare destul de prost pe deasupra afla ca are HIV si stie si ce inseamna, si cum se comporta boala fara medicamente. Stie ca cei sase copii au murit cand nici Laura nu stia. Vorbeste prima data cu Tomas in pestera in care acesta s-a innecat. Si-a pus pe cap masca din sac a lui Tomas, a ramas prins in subsol doua zile, timp in care presupunem ca a strigat si s-a agitat si nu s-a gandit s-o dea jos. O gramada de coincidente.

Head prolapse elegy si The desperate sadness of a cross section – Shintaro Kago

citeste aici si aici

Le pun impreuna pentru ca in ambele e vorba de femei care sunt diferite si asta le face sa se simta si sa fie singure intr-un oras cu 13 milioane de locuitori.

Desperate sadness e una din lucrarile lui Kago care s-ar incadra la comedie. O raza spatiala desparte o tipa in doua jumatati, una controlata de emisfera stanga (partea sappy si violenta in acelasi timp care ar face orice sa gaseasca dragostea) si una controlata de emisfera dreapta (creierul rational care se iubeste pe sine aka aici apare selfcest).

Head prolapse elgy are ca personaj prncipal o femeie careia sa intampla sa-i iasa capul, impreuna cu organele interne si sa zboare prin aer (asta se numeste la Kago prolapse), de fiecare data cand are un orgasm. Bineinteles, sperie pe toata lumea, se trezeste singura si depresiva. But no worries, „she is resilient because she is a woman” (citat verbatim din manga) si descopera curand ca sangele ei poate infecta alti oameni cu aceeasi boala pe care o are si ea, numai ca nu poate influenta care parte a corpului va zbura. Asta se dovedeste a fi o problema.

Portus – Abe Jun

citeste aici

Povestea incepe cu Chiharu care se comporta ciudat, apoi se sinucide.

Asami e prietena ei cea mai buna care afla ca Chiharu juca inainte sa moara Portus (Portus e un joc foarte popular, cam ca Mario, despre care se spune ca daca ajungi la un anumit nivel mori).

Ii spune lucrul asta profului de desen, cu care se intelegeau bine si ala incearca s-o convinga ca e doar o legenda urbana, dar merge totusi sa vorbeasca cu creatorul jocului care ii confirma ca legenda e adevarata.

Deci Asami, profu si inca o tipa care a aparut nu chiar din senin da mi-e lene sa povestesc merg acolo unde cred ei ca a inceput toata povestea ca sa faca ceva in legatura cu jocul asta care omoara oameni.

Am petrecut cam 100 de pagini intrebandu-ma wtf asupra a ceea ce credeam ca e un plot hole. Nu e. Asta ca un avertisment.

Horror-ul e foarte in your face.

Arta e cel mai special lucru la manga asta.

Abe jun pune accent pe emotii, adica stilizeaza figurile in functie de ceea ce simt. 

Da o mare importanta ochilor, care spun o poveste in sine.

Asta e singurul sau horror si singura sa manga pe care am citit-o deoarece, din pacate nimic altceva nu e tradus.

Vad ca a facut o varietate de lucrari, de la shoujo pana la seinen, sci fi, comedy, ceea ce e destul de neobisnuit.

si daca n-ar fi decat asta si s-ar merita citit

16 year old piece of meat – Jun Hayami

Nu prea am ce spune despre manga asta. Nu se intampla mai nimic, practic. O fata care lucreaza la un serviciu de escorte se intalneste cu un client si fac sex.

E destul de amuzanta, intr-un mod neintentionat din partea autorului.

20.000 de yeni = ~751 RON

citeste aici

Black paradox – Itou Junji cap. 1-3

L-am vazut de multe ori pe Itou Junji comparat cu Lovecraft.

Prima manga pe care o citesc scrisa de el are numai trei capitole traduse si restu pauza, deci insuficient ca sa-mi formez o parere, totusi as zice ca nu e chiar Lovecraft.

Nici n-am ce zice dupa trei capitole, numai ca Lovecraft si-ar fi rezervat mai mult timp sa seteze fundalul inainte sa ne arunce in fata supernaturalul.

Patru oameni se cunosc pe internet si decis sa se intalneasca sa mearga undeva sa se sinucida.

Asa si fac in primul capitol, numai ca lucrurile o iau razna si esueaza.

A doua oara merg in acelasi loc, vor sa se sinucida in acelasi fel si din nou lucrurile merg prost. Unu singur moare si se intoarce inapoi vomand suflete.

Se pare ca atunci cand mor oamenii sufletele lor se transforma in niste pietre incredibil de frumoase care se aduna pe solul lumii celeilalte.

Stomacul astuia devine un fel de poarta asa ca vomita suflete pana explodeaza.

Colegii de suferinta isi dau seama ca unicitatea pietrelor le face extrem de valoroase si decid sa le vanda.

Impulsurile lor suicidale se transforma in lacomie.

Cineva le sugereaza sa incerce sa transforme pietrele in bijuterii, spunand ca ar fi si mai valoroase.

Numai ca sunt mai dure decat diamantele si atunci cand incearca cineva sa le sparga sufletul din ele iese si provoaca tot felul de nenorociri.

A good day to die – Jun Hayami

Inca un oneshot scurt.

Sigur ca e scurt avand in vedere ca are loc intre momentul in care personajul principal se arunca de pe scoala si momentul in care se face piftie pe asfalt.

weeee

(observe lack of panyshot in the picture above)

Se spune ca inainte sa mori timpul incetineste. Poate de asta fata are timp sa aiba flashbackuri cu ceea ce s-a intamplat ca sa se ajunga aici.

Daca ar fi sa trag vreo concluzie de aici e ca shit happens si dupa aia mori si nimanui nu-i pasa.

Deci traieste si razbuna-te, o sa te simti mai bine.

An ugly daughter like me – Jun Hayami

read here

Cand vorbim de guro ne gadim la cateva nume mari si dupa aia pauza. Nu e un gen unde gasim multi autori, multi isi incearca mana, dar succesul vine greu. Imi plac cei care reusesc sa arate grotescul naturii umane, inclusiv de natura sexuala, fara a-l sexualiza (ex. Shitaro Kago).

20 de pagini e putin daca vrei sa ai un plot. De asta Jun Hayami se bazeaza mult pe aluzii. Imediat dupa ce am terminat de citit a trebuit sa stau un pic sa ma gandesc despre ce e vorba.

In principiu e simplu: un individ o tine prizoniera pe fiica-sa intr-un apartament ca sa fie sclava lui sexuala.

the whole world

Individul, pe care il numeste „dad” so is this a kidnapping? ii da atlase si dictionare cu paginile in care se vorbeste despre femei rupte drept dovada ca e urata si anormala. Ii spune ca lumea de afara e cruda cu ciudatii si monstrii ca ea. Numai ca fata e inteligenta, isi da seama ca ii ascunde ceva si ca ea e perfecta exact asa cum e, chiar daca nu are penis (o fi asta vreo aluzie?).

Partea guro incepe abia de aici cand o supuratie ii creste pe corp, acoperindu-i „uratenia”.

„Am I beautiful now, dad?”

Suck it – Kago Shintaro

Inca una de autorul meu preferat.

De fapt citisem chestia asta acum… mult timp. Asta e nostalgia dupa vremurile de mult apuse, timpul de aur al copilariei si asa mai departe.

Pentru cine citeste titlul n-o sa fie nici o surpriza ca manga asta e despre blow jobs. Autorul trage linie in mod inexplicabil la sexul cu minori (adica tipu a reusit sa gaseasca o fetita de 7 ani sa-i suga pula si nu i se scoala). Nu reusesc sa gasesc locul in care a fost publicat original, dar din cate stiu revistele cu tematica guro nu au probleme cu ocazionala loli care se strecoara in pagina.

Majoritatea paginilor sunt impartite in 4 paneluri, ca o gag manga. Fiecare imagine e o poza din albumul personajului principal cu colectia lui de blowjobs.

Diversele femei pe care le agata devin rapid plictisitoare si suntem prezentati cu aparitia graduala a nebuniei, care e invers proportionala cu nivelul de wtf (pt ca e graduala si asta e Kago).

In incheiere as vrea sa spun ca asta nu e hentai. Desi tehnic e plin de sex.

 

Franken Fran – KIGITSU Katsuhisa vol 1-5

Nu știu de ce am amânat atâta timp să citesc asta. Am crezut că e un gag comic și eu nu mă dau în vânt după asta.

Nu pot spune că m-a lăsat mască pentru că ar fi avut nevoie de un stil mai realist pentru asta (ăsta e prea cartoonish), dar e cu siguranță mult mai mult decât mă așteptam.

Fran e monstrul lui Frankenstein, un Frankenstein nebun, care umblă creanga prin lume și toți îl caută.

În manga asta Fran e Dumnezeu. Fran poate să facă orice. Poate să aducă morții la viață, poate să facă dintr-o fată un gândac uriaș și dintr-un câine om, poate să creeze supereroi și monștri. Rezultatele operațiilor ei sunt adesea coșmarești. Toate astea costă ceva, bineînțeles așa că morala nu își are locul în medicina practicată de Fran.

Pentru un geniu e incredibil de ignorantă uneori, în sensul că viața e mai presus și preferabilă față de orice. De asta leagă fără să clipească 40 de creiere la un singur corp, sau o grămadă de muribunzi, unii cu diferite leziuni craniene, unii de alții. Că doar cea mai mare frică a omului e moartea, nu? Dar dacă vine vorba de câștigul personal nu are nici un scrupul când omoară niște oameni (mai întâi i-a operat și i-a făcut bine, totuși).

Nu face toate astea singură. Are diverse ajutoare -nu e clar dacă le-a creeat doctorul înainte s-o facă pe ea sau au ieșit așa din mâinile ei- monștri care fac orice le spune și îl are și pe Okita, un pisic cu cap de om care de multe ori e vocea rațiunii. Adorea are o poveste tristă în spate și acum e un fel de container cu organe uman. De asemenea în locul feței are acum tentacule cu care extrage organele subiecților.

Când operează se transformă în zeiță hindusă, pentru că, după cum observă cineva pe mangafox, Fran e karma.