Zidurile pe care le construim in jurul nostru

Primim inauntru pe cine nu trebuie, tinem afara oamenii in fata carora ar trebui sa ne deschidem, ne aratam vulnerabili atunci cand stim ca slabiciunile ne vor fi folosite impotriva noastra.

Lasam prejudecatile sa ne orbeasca, barfele rautacioase sa ne afecteze, parerile preconcepute sa ne coloreze perceptia. Facem totul gresit. Suntem mai lasi decat am vrea sa fim, mai ipocriti decat ne vedem.

Propriile greseli si defecte, vazute la altii, capata dimensiuni uriesesti. Numai noi avem o justificare, numai scuzele noastre sunt bune. Nu vrem sa ii ascultam pe ceilalti. Sa ii intelegem. Empatia e treaba grea.

Nu stim ca putem fi empatici fara sa luam asupra noastra bagajul celuilalt, si ca putem gasi intelegere la cineva care nu e dispus sa ne care greutatea problemelor in urma sa, ca un cadavru.

Una din povestile mele zen preferate suna asa:

In timpul razboaielor civile in Japonia feudala, tactica armatelor invadatoare era sa intre in sate si sa ia rapid controlul acestora. Intr-un sat toti localnicii au reusit sa fuga inainte ca armata sa soseasca – toti, cu exceptia maestrului Zen. Curios in legatura cu batranul, generalul a pornit spre templu ca sa vada cu ochii sai ce fel de om era maestrul. Cand n-a fost tratat cu deferenta si supunerea cu care era obisnuit, generalul a izbucnit cu furie. 

„Neghiobule,” a strigat el in timp ce isi scotea sabia din teaca, „tu nu realizezi ca stai in fata unui om care ar putea sa treaca prin tine fara sa clipeasca!”

In pofida amenintarii, maestrul a ramas impasibil. „Si tu realizezi,” a replicat el calm, „ca stai in fata unui om prin care ai putea trece fara sa clipeasca?”

Uneori cel mai greu e sa nu faci nimic. Sa stai impasibil in fata sabiei. Inactiunea mai dificila decat actiunea. Uneori cel mai important lucru este sa iti dai seama cand e cel mai bine sa nu faci nimic.

Dupa aceea vin bunele intentii ale oamenilor de care trebuie sa te feresti. Pot fi oameni la care tii. Ii lasi sa intre, si, incercand sa te ajute, cu cele mai bune intentii, cauzeaza distrugerile cele mai mari.

Asta nu inseamna ca trebuie sa inalti si mai mult zidurile, sa le faci impenetrabile. Pur si simplu nu lua nimic personal. Ce spun oamenii, ce nu spun, ce te-ai astepta sa spuna. Nu o lua personal. Nu o lua personal atunci cand arunca cu noroi. Nu o fac din cauza a ceva ce ai facut tu, ci din cauza lor. Fiecare actiune a lor e responsabilitatea lor, asa cum de fiecare actiune a ta tu esti responsabil.

Cred ca asta e mai greu. Sa intelegi si sa accepti ca tu esti singurul responsabil pentru actiunile tale.

Un prieten isi justifica ipocrizia pe baza circumstantelor. Crestin convins, duce o viata promiscua pentru ca „nu mi-am gasit pereche.” Deci circumstanta il face sa fie ipocrit, asteapta circumstanta potrivita care sa-l faca sa nu mai fie. Asa poate sa se spele pe maini de propria responsabilitate in situatia asta si sa doarma cu constiinta curata.

Suntem prea sensibili si vulnerabili in fata opiniilor celorlalti.  Cand isi varsa bagajele asupra noastra credem ca trebuie sa ni le asumam ca si cand ar fi ale noastre, sa le caram in spate peste ale noastre, tot mai multe si mai multe. Mentalitatea asta e greu de distrus. E greu sa intelegem ca nu asta inseamna empatia si ca, de fapt, ce facem aici nu foloseste nici noua si nici lor. Dar o facem si ne asteptam ca altii sa o faca pentru noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s