Ratacirile fetei nesabuite de Mario Vargas Llosa

Pe mine m-a facut sa fiu trista, sau a metamorfozat o tristete care deja exista in la tristesse, innorata si atotcuprinzatoare ca un giulgiu.

E un roman de dragoste, scrie pe coperta a patra. Daca dragostea e urata, e chinuitoare, e o tortura care dureaza 40 de ani, atunci da, putem spune ca e un roman de dragoste.

E povestea obsesiei lui Roberto pentru Lily (hai sa ii spunem asa, desi nu asta este numele ei adevarat). Se indragosteste de ea undeva la granita dintre copilarie si varsta adolescentei, intr-un oras din Peru. Ea il refuza, dispare, numai pentru ca Destinul sa ii faca sa se intalneasca, iar si iar, in Paris, in Londra, in Tokyo.

Ea cauta fericirea pe care o echivaleaza cu situatia materiala trecand prin paturile barbatilor bogati si puternici, oferindu-i firmituri, cautandu-l ca pe un port sigur cand ajunge in pragul nebuniei. Pentru el, orice moment petrecut cu ea e o clipa de extaz.

Sunt doi oameni complet opusi, care viseaza la lucruri imposibile crezand ca le-ar aduce fericirea, numai ca sa fie dezamagiti cand le obtin. El e multumit sa se balaceasca in mediocritate si anonimat in timp ce ea incearca sa scape si de una si de alta.

Nu spun ca el e mediocru, un barbat mediocru n-ar putea iubi in felul asta, total si intens, dar dragostea lui m-a nelinistit si m-a tulburat. De asta cred ca intre cei doi, ea este cea care l-a asezat pe un piedestal, privindu-l cu o aura de sfant, in timp ce el o iubea fara a vea o imagine idealizata a ei, fiind gata sa ii ierte orice, fie insulta, fie crima.

Sunt egoisti. Cu toata dragostea pe care o au unul pentru altul, sunt complet egoisti cand vine vorba de ei insisi.

Cat despre deznodamant, imi dau seama ca nu se putea altfel. Sau se putea, dar asta e singurul final fericit pe care il puteau avea cei doi. Si totusi, il gasesc urat.

Nu stiu ce o sa pot citi dupa cartea asta.  Cred ca trebuie sa imi ofer o pauza de lectura pentru ca impresia lasata de ea sa se dilueze…

Editare (dupa doua zile). spoilere

M-am tot gandit zilele astea la destinele celor doi si mi-am dat seama ca Ricardo este cel favorizat de soarta; daca vietile lor ar fi comparate, fara povestea asta de dragoste, atunci Lily ar fi eroina de roman; el nu ar fi ajuns nici macar un personaj secundar.

Asa, insa, putem spune despre ca si-a implinit visul din copilarie, a trait la Paris, a facut o meserie pe care o iubea, si intr-un final a primit confirmarea faptului ca femeia pe care a iubit-o l-a iubit inapoi. Mai mult, s-a intors la el si n-o sa-l paraseasca nici o data: s-o planga si o sa ii tina urna pe noptiera de langa pat.

Boala ei a fost finalul lui fericit. Daca ar fi murit in liniste, de batranete, casatorita cu un barbat bogat asa cum ii era obiceiul, nu l-ar fi cautat, nu s-ar fi regasit, si el ar fi murit singur, iubind-o in continuare, fara sa stie pe unde ii putrezesc oasele, sperand pana in ultima clipa ca o va regasi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s