Dupa ce am tot auzit de manga asta am zis ca hai sa ma apuc de ea, mai ales ca e asa de scurta (6 capitole in total). Usamaru Furuyama a scris-o la rugamintea expresa a lui Sion Sono. Nu seamana deloc cu filmul, inafara de titlu si de scena de deschidere. A termint-o in numai o luna.
Imi place mult arta. Ceva realistic, totusi fara multe detalii si intunecata. Stil foarte asemanator cu al lui Matsumoto Jiro. Personajele principale, o fata care e singura supravietuitoare a unei sinucideri in masa si prietena ei cea mai buna care spune povestea, sunt aproape frumoase.
Pentru 6 capitole, si luand in considerare subiectul e decenta, totusi ar fi putut fi mult mai mult.
Deci personajul principal, Saya, e o fata cu multe probleme, care se prostitua si probabil suferea si de depresie. Prietena ei cea mai buna (asta care e naratorul povestii) era combinata cu unu si prea ocupata sa se fute ca s-o ajute. Saya intre timp cunoaste o fata, Mitsuko, despre care se tot spune ca are ‘a really gentle smile’ si pe care noi o vedem abia in capitolul trei. Eu pana atunci eram deja foarte curioasa sa vad cum arata. Muma padurii e putin spus. Aici o sa dau vina pe autor pentru ca nu a fost in stare sa redea personalitatea carismatica a unui cult leader (pt. ca ea asta era) pe hartie.
Saya ajunge sa-i ia locul lui Mitsuko. Toate fetele care s-au adunat in jurul ei se simteau singure si triste si ea le oferea un un umar pe care sa planga. Aici ar fi putut sa mearga mai puternic pe motivul singuratatii.
Un fost profesor de-al lui Mitsuko scoate la iveala faptul ca si ea a facut parte dintr-un club din asta in care toti membrii au incercat sa se sinucida si ea era singura supravietuitoare. Oh za shock!
In ultimele capitole se impute treaba (primele erau doar foreshadowing). Povestea incepe sa curga. Avem un plot. Oameni mor. Cercul o ia de la capat.
Lehamitea 